Şi cîteodată vreau să înţeleg Dar nu pot. Continuu ,şi poate în beznă Încerc Dar în zadar ,mă gîndesc Fac atîtea greşeli Şi perd tot mai mult E greu de înţeles Şi nu regret să spun Vorbesc Oare totul e în zadar? Nu înţeleg nimic, Ma perd, Tac, Nu deloc ,cred, Ce sa zic? Nam cuvinte Mă sting, Şi-mi e greu să spun. Dar cue? Îi pasă cuiva de mine? Cred ca nu. Mă fac doar să sufăr, Regret atît de mult Oare nu pot sa fiu şi eu pe plac cuiva? De ce? Oare am eu nevoe de asta? Imi pasa? Cred ca nu… Exist şi sunt aşa cum sunt, E greu de spus. Sufăr mult……
E noapte şi totu-i pustiu,
E o tăcere de şoaptă,
Şi cred şi poate ştiu
E noapte, nu fac nici o faptă.
O melodie fină îmbie tăcerea,
Sîngeroasă şi cruntă-i durerea,
O lacrimă prelinsă-ncet
O rană făcută în piept
O picătură de sînge
Un zîmbet însă din nou plînge
Aşteaptă însă în zadar
Coboară un gust prea amar
Şi singură sufăr în pustiu
Aş vrea lîngă tine să fiu
Dar eşti prea departe de mine
Mie greu şi mă gîndesc doar la tine
Ridic ochii spre cer şi mă rog
Încă puţin să trăiesc
Sa-ţi simt suflarea, atingerea,
Sa-ţi spun cît de mult te iubesc.
Şi e ultima dată
Cînd pot să-ţi spun că ţi-am fost devotată
Şi cît am să mai sufăr
Şi cît am sa regret?
Nu vreau să te pierd,
Şi iţi spun - TE IERT.
Astăzi la lucrarea de control la istorie, nu-mi venea nici o idee în cap despre Confruntarea Daco-Romană, căci gîndul meu nu era deloc spre istorie... Şi privind în pustiul hîrtiei de caiet din faţa mea, am scris cîteva cuvinte automat...
Şi mă ridic eu de pe scaun, Privesc prin geam, şi văd apus. Apusul roşu indispus Se-neacă-aprins în lacul scurs...
Viaţa este cea mai scumpa emoţie pe pămînt... Viaţa trebuie de o trăit la maxim... Viaţa trebuie trăită aşa cum dorim... Nimeni nu are dreptul de a ne pune reguli in viaţă... Sa iubeşti e bine, sa omori e rău... Sa nu iubeşti e o pierdere, să nu omori e greu... Zimbetul îl face pe cineva vesel, dar nu pe cel care zîmbeşte... Să fii trist e uşor, să fii vesel e greu... Să minţi e uşor, să spui adevărul e foarte greu... ...viaţa e grea, dar trebuie de luptat...
Această vară am scris poezia, nu mai ţin minte in ce dispozitie eram, dar nu prea reuşită şi in general nu ştiu ce gen de poezie e. Dacă cineva pricepa, rog sa scrie comentariu la aceasta postare. Mulţumesc.
Vis sau moarte? Nu mai am putere, nu mai am rabdare. Durerea mă omoară, inima mă doare. Aer nu mai am, de atîta chin. Cerul e închis, întunericul a venit. Soarele se stinge, sufletul îmi plînge. Vai ce mă simt rău, privind în jurul meu... Mîinile-mi sunt reci, mă ridic pe-acoperiş. Cerul e închis. Luna printer nori străbate Vîntul nu mai bate Nici un sunet nu se-aude O lumina de fulger de departe Îmi luminează viaţa Şi un trasnet slab de tunet... Iarăşi linişte Stînd întins pe-acoperiş O ţigară îmi aprind Îndată aerul îl schimb. O da… O savoare nemaipomenită Dar eu trebuie sa plec Căci nu mai am ce face Ţigara mi s-a stins, nu mai este timp. Totul e hotărît, nimic nu mai contează. Luna iarăşi bate Da, eu am sărit, căci nu mai merit să exist. Nici o emoţie Nici un regret Asfaltul de sub mine nici nu-l simt. E un vis sau e moarte? GATA, EU NU MAI EXIST...
Era sfîrşit de toamnă, pe copaci nu a mai ramas nici-o frunză, pe cer se întindeau nişte nori negri la care cînd te uitai te luau recele. Părintele Iosif, pe la ora unsprezece seara,se intorcea de la vechea biserică în care şi-a petrecut aproape trezeci ani de slujbă. Biserica se află la cîţiva kilomentri de la satul sau natal in care trăieşete de mic copil.
Luînduşirămas bun de la bătrînul paznic de la poarta bisericii se indrepta spre drumul lung spre casă. Din primii paşi facuţi pe acest drum, părintele parca simţi ceva un foşnet, dar nu tare a atras atenţie, caci el stie ca la această oră nu era nici-un suflet pe-acolo. Coborîndu-se in vale se face îndată mai răcoare, pînă la înalţimea brîului era aşezat un strat de abur înţepător. Părintele se opreşte, întoarce privirea înapoi, iarăşi i sa părut ceva - *A fost o zi grea astăzi* se gîndeşte el. Mergînd mai departe îndată îl înţepă în piept o durere neplăcută asemănătoare cu cea de la amează cînd a avut un conflict cu femeie vadană, inima i se bate tot mai repede, simte cum circulă sîngele în vene. Pe părinte la luat o frica nemaipomenită, a mărit pasul spre casă, dar îndată îi paralizează piciorul drept şi cade in genunchi sprigininduse cu mina de pămînt. Nu simte nici-o durere, e linişte de mormînt. Ridica capul din aburii de pe vale şi îndată simte că nu vede nimic, dar cu cîteva clipe în urmă admira luna plină care se ivea de sub norii mortali. Nevrînd şi pe neaşteptate a scos un urlet nemaipomenit de groaznic de parcă ar ieşi dracii din el. Iarăşi cade la pămînt răcnind, a plins cîteva minute şi parcă ia stat mai bine. Şi vederea i sa întors, privid luna ascunsă printre nori îi apre un zimbet pe buze. Stînd în genunchi si privind la cer işi face cruce şi da să se ridice în picioare, în piept iarăşi o durere tot mai dureroasă, simte cum nu-i ajunge aer, icneşte de doua ori şi răsufla. Scoate crucea de sub haină cu mîinile reci, tremurînd, şi dă să o sărute, dar din el iarăşi iese un urlet încă mai tare şi mai groaznic. Tăcere... şi acum cu un răcnet de om speriat şi disperat strigă cu ochii in lacrimi, *Doamne*, dar în raspuns nu primeşte nimic, e linişte. Îi trece prin cap gîndul că, a venit ora răsplăţii, dar nu-i vine a crede că el va muri într-o aşa singurătate. *Nu, nu, eu nu merit aşa moarte* şopteşte Iosif. Mîina cu care sa sprijinit de pămîn, se ridică fară nici o pricină şi înşfacă gîtul său, da el singur se sugrumă. Părintelui nu-i vine a crede, dar mîina nu-l ascultă şi stringe tot mai strins, nu mai are aer, se îneacă, cade lat la pămînt şi se zbate ca un şarpe lovit...
Postări
