Propria spînzurătoare

Ochii lui privesc îngrozitor,

Inima i se sbate ca un cutremur Japonez,

Sîngele circulă ca un rîu de munte,

Nervul vrea să spargă creierul ca un vulcan,

Barba-i tremură, mîna-i tremură, dinţii-i scîrţîie,

Dar nu poate face nimic,

Căci pofta-l ţine de buzunar.

Clopotul bate şi vîntul suflă,

Norii sunt negri şi candela undeva mocneşte.

Mirosul de pamînt se simte,

Şi a sînge de lemn miroase,

Tămîia şi atmosfera cimitirului l-apasă,

Iarăşi un clopot sună-nchis

Şi frica-l strînge de guler,

Dar mîinile-i forţează aprig,

Ţine hîrleţul ca pe-un ucigaş

Adîncind groapa cu sudoare,

De-asupra gropii funia se clatină.

Şi-un urlet disperat străpunge liniştea din jur

Căzînd cu pieptul pe grămadă.

Nu mai este timp de jale,

Moartea-l cheamă dinăuntru,

C-o lacrimă-i face semn conştiinţa,

Dar refuzul este interzis,

Căci viaţa din infern îl cheamă.

Vîntu-npinge funia spre el

Şi aninînd-o-n gît priveşte colţul lunii de sub nor

Potop în suflet, boală-n creier,

Dar pasul e făcut, BACK SPACE-ul nu funcţionează.

Spumă îi ţîşneşte de pe gură,

Pielea gîtului se stringe ca pelicula pe foc,

Picioarele aleargă-n aer, mîinile-l ajută,

Dar fară rost, căci aer nu mai vine-n sînge

Şi pompa vieţii se opreşte.

Alter ego-i mai ofer-o clipă prostiei sale.

Suntel clopotului e slab,

Mirosul de pămînt l-a părăsit,

Ochii s-au împîienjenit.

Alter ego l-a părăsit.

Doar vîntul l-a facut să clatine

Şi sfîrşitul i-a venit.

Autor: Bejenari Sergiu