Apusul meu în timpul lucrării...

Astăzi la lucrarea de control la istorie, nu-mi venea nici o idee în cap despre Confruntarea Daco-Romană, căci gîndul meu nu era deloc spre istorie...
Şi privind în pustiul hîrtiei de caiet din faţa mea, am scris cîteva cuvinte automat...


Şi mă ridic eu de pe scaun,
Privesc prin geam, şi văd apus.
Apusul roşu indispus
Se-neacă-aprins în lacul scurs...

Autor: Bejenari Sergiu

Propria spînzurătoare

Ochii lui privesc îngrozitor,

Inima i se sbate ca un cutremur Japonez,

Sîngele circulă ca un rîu de munte,

Nervul vrea să spargă creierul ca un vulcan,

Barba-i tremură, mîna-i tremură, dinţii-i scîrţîie,

Dar nu poate face nimic,

Căci pofta-l ţine de buzunar.

Clopotul bate şi vîntul suflă,

Norii sunt negri şi candela undeva mocneşte.

Mirosul de pamînt se simte,

Şi a sînge de lemn miroase,

Tămîia şi atmosfera cimitirului l-apasă,

Iarăşi un clopot sună-nchis

Şi frica-l strînge de guler,

Dar mîinile-i forţează aprig,

Ţine hîrleţul ca pe-un ucigaş

Adîncind groapa cu sudoare,

De-asupra gropii funia se clatină.

Şi-un urlet disperat străpunge liniştea din jur

Căzînd cu pieptul pe grămadă.

Nu mai este timp de jale,

Moartea-l cheamă dinăuntru,

C-o lacrimă-i face semn conştiinţa,

Dar refuzul este interzis,

Căci viaţa din infern îl cheamă.

Vîntu-npinge funia spre el

Şi aninînd-o-n gît priveşte colţul lunii de sub nor

Potop în suflet, boală-n creier,

Dar pasul e făcut, BACK SPACE-ul nu funcţionează.

Spumă îi ţîşneşte de pe gură,

Pielea gîtului se stringe ca pelicula pe foc,

Picioarele aleargă-n aer, mîinile-l ajută,

Dar fară rost, căci aer nu mai vine-n sînge

Şi pompa vieţii se opreşte.

Alter ego-i mai ofer-o clipă prostiei sale.

Suntel clopotului e slab,

Mirosul de pămînt l-a părăsit,

Ochii s-au împîienjenit.

Alter ego l-a părăsit.

Doar vîntul l-a facut să clatine

Şi sfîrşitul i-a venit.

Autor: Bejenari Sergiu

Improvizaţie, c-am copilărească

Viaţa este cea mai scumpa emoţie pe pămînt...
Viaţa trebuie de o trăit la maxim...
Viaţa trebuie trăită aşa cum dorim...
Nimeni nu are dreptul de a ne pune reguli in viaţă...
Sa iubeşti e bine, sa omori e rău...
Sa nu iubeşti e o pierdere, să nu omori e greu...
Zimbetul îl face pe cineva vesel, dar nu pe cel care zîmbeşte...
Să fii trist e uşor, să fii vesel e greu...
Să minţi e uşor, să spui adevărul e foarte greu...
...viaţa e grea, dar trebuie de luptat...

Autor: Bejenari Sergiu

Adevărul ascultat şi transformat...

Aceste cuvinte le-am scris după o neînţelegere văzută...

Adevărul ascultat şi transformat...

Atunci cînd dorinţa te conduce,

Cînd viitorul este tapat în minte,

Cînd manipulezi prin minciună,

Şi dragostea este fals dăruită.

Nimeni nu-ţi poate pune barier proprie-i strategii.

Dacă ochii ţi-i deschid apropiaţii,

Observaţia nu este concretă,

Dar ştii despre ce merge vorba,

Ruşinea se iveşte pe obraji

Şi furia te apucă de gît,

Căci dreptatea ţi-o pictează

Şi-ţi vezi gîndurile descuiate.

Ciudă şi ură vezi în prietenul adevărat,

Lacrimi îţi scoate subconştiinţa,

Învingîndu-ţi aluziile şi totodată TU lupţi pentru minciuna schiţată.

Egoismul te conduce şi adevărul nu-l acceptă,

Dar aceasta este realitatea cu care face să te împaci

Şi totodată să mergi mai departe pe gîndul propriu.

Ascultă sfatul şi fă concluzie,

Priveşte cărarea de pe scaun.

Cîntă cîntecul cu melodia plăcută urechilor tale.

Autor: Bejenari Sergiu

Vis sau moarte?

Această vară am scris poezia, nu mai ţin minte in ce dispozitie eram, dar nu prea reuşită şi in general nu ştiu ce gen de poezie e.
Dacă cineva pricepa, rog sa scrie comentariu la aceasta postare.
Mulţumesc.

Vis sau moarte?
Nu mai am putere, nu mai am rabdare.
Durerea mă omoară, inima mă doare.
Aer nu mai am, de atîta chin.
Cerul e închis, întunericul a venit.
Soarele se stinge, sufletul îmi plînge.
Vai ce mă simt rău, privind în jurul meu...
Mîinile-mi sunt reci, mă ridic pe-acoperiş.
Cerul e închis.
Luna printer nori străbate
Vîntul nu mai bate
Nici un sunet nu se-aude
O lumina de fulger de departe
Îmi luminează viaţa
Şi un trasnet slab de tunet...
Iarăşi linişte
Stînd întins pe-acoperiş
O ţigară îmi aprind
Îndată aerul îl schimb.
O da…
O savoare nemaipomenită
Dar eu trebuie sa plec
Căci nu mai am ce face
Ţigara mi s-a stins, nu mai este timp.
Totul e hotărît, nimic nu mai contează.
Luna iarăşi bate
Da, eu am sărit, căci nu mai merit să exist.
Nici o emoţie
Nici un regret
Asfaltul de sub mine nici nu-l simt.
E un vis sau e moarte?
GATA, EU NU MAI EXIST...

Părintele Iosif

Era sfîrşit de toamnă, pe copaci nu a mai ramas nici-o frunză, pe cer se întindeau nişte nori negri la care cînd te uitai te luau recele. Părintele Iosif, pe la ora unsprezece seara, se intorcea de la vechea biserică în care şi-a petrecut aproape trezeci ani de slujbă. Biserica se află la cîţiva kilomentri de la satul sau natal in care trăieşete de mic copil.

Luînduşi rămas bun de la bătrînul paznic de la poarta bisericii se indrepta spre drumul lung spre casă. Din primii paşi facuţi pe acest drum, părintele parca simţi ceva un foşnet, dar nu tare a atras atenţie, caci el stie ca la această oră nu era nici-un suflet pe-acolo. Coborîndu-se in vale se face îndată mai răcoare, pînă la înalţimea brîului era aşezat un strat de abur înţepător. Părintele se opreşte, întoarce privirea înapoi, iarăşi i sa părut ceva - *A fost o zi grea astăzi* se gîndeşte el. Mergînd mai departe îndată îl înţepă în piept o durere neplăcută asemănătoare cu cea de la amează cînd a avut un conflict cu femeie vadană, inima i se bate tot mai repede, simte cum circulă sîngele în vene. Pe părinte la luat o frica nemaipomenită, a mărit pasul spre casă, dar îndată îi paralizează piciorul drept şi cade in genunchi sprigininduse cu mina de pămînt. Nu simte nici-o durere, e linişte de mormînt. Ridica capul din aburii de pe vale şi îndată simte că nu vede nimic, dar cu cîteva clipe în urmă admira luna plină care se ivea de sub norii mortali. Nevrînd şi pe neaşteptate a scos un urlet nemaipomenit de groaznic de parcă ar ieşi dracii din el. Iarăşi cade la pămînt răcnind, a plins cîteva minute şi parcă ia stat mai bine. Şi vederea i sa întors, privid luna ascunsă printre nori îi apre un zimbet pe buze. Stînd în genunchi si privind la cer işi face cruce şi da să se ridice în picioare, în piept iarăşi o durere tot mai dureroasă, simte cum nu-i ajunge aer, icneşte de doua ori şi răsufla. Scoate crucea de sub haină cu mîinile reci, tremurînd, şi dă să o sărute, dar din el iarăşi iese un urlet încă mai tare şi mai groaznic. Tăcere... şi acum cu un răcnet de om speriat şi disperat strigă cu ochii in lacrimi, *Doamne*, dar în raspuns nu primeşte nimic, e linişte. Îi trece prin cap gîndul că, a venit ora răsplăţii, dar nu-i vine a crede că el va muri într-o aşa singurătate. *Nu, nu, eu nu merit aşa moarte* şopteşte Iosif. Mîina cu care sa sprijinit de pămîn, se ridică fară nici o pricină şi înşfacă gîtul său, da el singur se sugrumă. Părintelui nu-i vine a crede, dar mîina nu-l ascultă şi stringe tot mai strins, nu mai are aer, se îneacă, cade lat la pămînt şi se zbate ca un şarpe lovit...

Autor: Bejenari Sergiu