Şi privind în pustiul hîrtiei de caiet din faţa mea, am scris cîteva cuvinte automat...
Şi mă ridic eu de pe scaun,
Privesc prin geam, şi văd apus.
Apusul roşu indispus
Se-neacă-aprins în lacul scurs...
Ochii lui privesc îngrozitor,
Inima i se sbate ca un cutremur Japonez,
Sîngele circulă ca un rîu de munte,
Nervul vrea să spargă creierul ca un vulcan,
Barba-i tremură, mîna-i tremură, dinţii-i scîrţîie,
Dar nu poate face nimic,
Căci pofta-l ţine de buzunar.
Clopotul bate şi vîntul suflă,
Norii sunt negri şi candela undeva mocneşte.
Mirosul de pamînt se simte,
Şi a sînge de lemn miroase,
Tămîia şi atmosfera cimitirului l-apasă,
Iarăşi un clopot sună-nchis
Şi frica-l strînge de guler,
Dar mîinile-i forţează aprig,
Ţine hîrleţul ca pe-un ucigaş
Adîncind groapa cu sudoare,
De-asupra gropii funia se clatină.
Şi-un urlet disperat străpunge liniştea din jur
Căzînd cu pieptul pe grămadă.
Nu mai este timp de jale,
Moartea-l cheamă dinăuntru,
C-o lacrimă-i face semn conştiinţa,
Dar refuzul este interzis,
Căci viaţa din infern îl cheamă.
Vîntu-npinge funia spre el
Şi aninînd-o-n gît priveşte colţul lunii de sub nor
Potop în suflet, boală-n creier,
Dar pasul e făcut, BACK SPACE-ul nu funcţionează.
Spumă îi ţîşneşte de pe gură,
Pielea gîtului se stringe ca pelicula pe foc,
Picioarele aleargă-n aer, mîinile-l ajută,
Dar fară rost, căci aer nu mai vine-n sînge
Şi pompa vieţii se opreşte.
Alter ego-i mai ofer-o clipă prostiei sale.
Suntel clopotului e slab,
Mirosul de pămînt l-a părăsit,
Ochii s-au împîienjenit.
Alter ego l-a părăsit.
Doar vîntul l-a facut să clatine
Şi sfîrşitul i-a venit.
Autor: Bejenari Sergiu
Aceste cuvinte le-am scris după o neînţelegere văzută...
Adevărul ascultat şi transformat...
Atunci cînd dorinţa te conduce,
Cînd viitorul este tapat în minte,
Cînd manipulezi prin minciună,
Şi dragostea este fals dăruită.
Nimeni nu-ţi poate pune barier proprie-i strategii.
Dacă ochii ţi-i deschid apropiaţii,
Observaţia nu este concretă,
Dar ştii despre ce merge vorba,
Ruşinea se iveşte pe obraji
Şi furia te apucă de gît,
Căci dreptatea ţi-o pictează
Şi-ţi vezi gîndurile descuiate.
Ciudă şi ură vezi în prietenul adevărat,
Lacrimi îţi scoate subconştiinţa,
Învingîndu-ţi aluziile şi totodată TU lupţi pentru minciuna schiţată.
Egoismul te conduce şi adevărul nu-l acceptă,
Dar aceasta este realitatea cu care face să te împaci
Şi totodată să mergi mai departe pe gîndul propriu.
Ascultă sfatul şi fă concluzie,
Priveşte cărarea de pe scaun.
Cîntă cîntecul cu melodia plăcută urechilor tale.
Era sfîrşit de toamnă, pe copaci nu a mai ramas nici-o frunză, pe cer se întindeau nişte nori negri la care cînd te uitai te luau recele. Părintele Iosif, pe la ora unsprezece seara, se intorcea de la vechea biserică în care şi-a petrecut aproape trezeci ani de slujbă. Biserica se află la cîţiva kilomentri de la satul sau natal in care trăieşete de mic copil.
Luînduşi rămas bun de la bătrînul paznic de la poarta bisericii se indrepta spre drumul lung spre casă. Din primii paşi facuţi pe acest drum, părintele parca simţi ceva un foşnet, dar nu tare a atras atenţie, caci el stie ca la această oră nu era nici-un suflet pe-acolo. Coborîndu-se in vale se face îndată mai răcoare, pînă la înalţimea brîului era aşezat un strat de abur înţepător. Părintele se opreşte, întoarce privirea înapoi, iarăşi i sa părut ceva - *A fost o zi grea astăzi* se gîndeşte el. Mergînd mai departe îndată îl înţepă în piept o durere neplăcută asemănătoare cu cea de la amează cînd a avut un conflict cu femeie vadană, inima i se bate tot mai repede, simte cum circulă sîngele în vene. Pe părinte la luat o frica nemaipomenită, a mărit pasul spre casă, dar îndată îi paralizează piciorul drept şi cade in genunchi sprigininduse cu mina de pămînt. Nu simte nici-o durere, e linişte de mormînt. Ridica capul din aburii de pe vale şi îndată simte că nu vede nimic, dar cu cîteva clipe în urmă admira luna plină care se ivea de sub norii mortali. Nevrînd şi pe neaşteptate a scos un urlet nemaipomenit de groaznic de parcă ar ieşi dracii din el. Iarăşi cade la pămînt răcnind, a plins cîteva minute şi parcă ia stat mai bine. Şi vederea i sa întors, privid luna ascunsă printre nori îi apre un zimbet pe buze. Stînd în genunchi si privind la cer işi face cruce şi da să se ridice în picioare, în piept iarăşi o durere tot mai dureroasă, simte cum nu-i ajunge aer, icneşte de doua ori şi răsufla. Scoate crucea de sub haină cu mîinile reci, tremurînd, şi dă să o sărute, dar din el iarăşi iese un urlet încă mai tare şi mai groaznic. Tăcere... şi acum cu un răcnet de om speriat şi disperat strigă cu ochii in lacrimi, *Doamne*, dar în raspuns nu primeşte nimic, e linişte. Îi trece prin cap gîndul că, a venit ora răsplăţii, dar nu-i vine a crede că el va muri într-o aşa singurătate. *Nu, nu, eu nu merit aşa moarte* şopteşte Iosif. Mîina cu care sa sprijinit de pămîn, se ridică fară nici o pricină şi înşfacă gîtul său, da el singur se sugrumă. Părintelui nu-i vine a crede, dar mîina nu-l ascultă şi stringe tot mai strins, nu mai are aer, se îneacă, cade lat la pămînt şi se zbate ca un şarpe lovit...
Autor: Bejenari Sergiu